Apelați acum

 Începuturile organizării activităţii vânătoreşti în România, deşi foarte vechi, s-au materializat de abia în anul 1870, prin constituirea primei societăţi autentice de vânătoare la Bucureşti. Au urmat alte şi alte asemenea constituiri de asociaţii şi de societăţi de vânătoare locale, printre care Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina şi Uniunea Vânătorilor din Braşov, fondate în acelaşi an, 1883.

Chiar dacă începuturile organizării vânătoreşti din ţara noastră au devansat, la acea vreme, multe iniţiative similare din alte ţări europene, constituirea unei Uniuni Naţionale a societăţilor private de vânători din România a întârziat ceva mai mult, până după Marea Unire. De abia atunci, reprezentanţii societăţilor de vânători din fostele Provincii Româneşti au lansat ideea constituirii unei singure Uniuni Generale a Vânătorilor, ca entitate naţională de intervenţie eficientă pe lângă autorităţi, în scopul susţinerii intereselor generale ale tuturor vânătorilor din ţara noastră. Dar se vroia ceva mai mult. Se dorea ca Uniunea să devină purtătoarea idealurilor vânătoreşti din România, întru înnobilarea pasiuni vânătorilor, prin ridicarea nivelului de instruire a acestora şi prin exercitarea vânătorii în deplină sportivitate, numai acolo unde, când şi cum permitea legea.

De la idee până la faptă nu rămăsese decât un pas. Premisele erau deja create, prin înfiinţarea la Sibiu, imediat după Primul Război Mondial, a “Reuniunii Vânătorilor pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal”. Entuziasmaţi de acelaşi ideal, se constituia, şi la Bucureşti, în 5-7 iunie 1919, “Uniunea Generală a Vânătorilor”. În Bucovina, la Cernăuţi, fiinţa, după cum s-a precizat, “Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina” (Jagdschutzverein). Constituirea unei singure Uniuni Naţionale a Vânătorilor în anul 1921, pe când fuziunea “Uniunii Generale a Vânătorilor” cu “Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” era ca şi realizată, s-a amânat din cauza unui incident, cunoscut sub denumirea de “incidentul Scraba”. Totuşi, în 26 mai 1922, cu ocazia unei Adunări Generale Extraordinare a Uniunii Generale a Vânătorilor, la care au participat delegaţi ai societăţilor de vânătoare din întreaga ţară, ai “Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” şi ai “Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, s-a decis, în sfârşit, fuziunea. Data de 5 iunie 1919 reprezintă aşadar momentul constituirii “Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a “Uniunii Generale a Vânătorilor din România”.

Evenimentul fuziunii, care se înfăţişa ca o binemeritată răsplată a statorniciei şi încrederii celor ce au trudit cu pasiune în acest sens, era însă umbrit de intenţia unor uzurpatori, care au reuşit să creeze, în acelaşi an 1922, o pseudo-uniune paralelă, cu aceeaşi denumire şi acelaşi organ de presă. În România au existat aşadar, pentru o perioadă scurtă de timp, două Uniuni Generale ale Vânătorilor, ambele cu sediul în Bucureşti, fiecare dintre acestea având ca organ de presă “Revista Vânătorilor”.

Pentru clarificarea situaţiei, caracterizate la acea vreme ca fiind de “echivoc nesănătos”, a fost necesară intervenţia promptă a statului, mai întâi prin Legea promulgată cu Decretul Regal nr. 1393/29 Martie 1923, apoi prin Deciziunea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, nr. 53350 din 14 iunie 1923. Legea, împreună cu “Statutele Uniunii Generale a Vânătorilor din România”, prin care se recunoştea personalitatea juridică a Uniunii, a fost votată la 5 martie 1923 în Adunarea Deputaţilor şi la 8 martie 1923 în Senat, fiind promulgată la data de 29 martie 1923.

În continuare, prin Deciziunea menţionată, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor a dispus desfiinţarea “Uniunii Generale a Vânătorilor” cu sediul în Bucureşti, Calea 13 Septembrie nr. 85 şi a publicaţiei acesteia “Revista Vânătorilor”, lăsând în fiinţă doar “Uniunea Generală a Vânătorilor” cu sediul în Bucureşti, Bulevardul Carol nr. 30 şi organul de presă al acesteia, intitulat tot “Revista Vânătorilor”. Odată cu publicarea Legii şi Deciziunii despre care s-a făcut vorbire, a fost definitivat unitar cadrul constituţional, juridic şi organizatoric necesar desfăşurării activităţii vânătoreşti în România.

Încă de la început, Uniunea Generală a Vânătorilor din România s-a bucurat de un prestigiu aparte, sub “Înaltul Patronaj” al membrilor Familiei Regale. M. S. George al Greciei şi A.S.R. Principele Nicolae au fost nominalizaţi, pentru o anumită perioadă de timp, ca Înalţi Preşedinţi de Onoare ai Uniunii. Însuşi M. S. Regele Ferdinand I, vânător pasionat şi de mare ţinută etică, şi-a găsit timp pentru a se adresa, în mod repetat, membrilor Uniunii pe care familia Regală continua să o patroneze.

În condiţiile arătate, nu pare deloc întâmplătoare înfiinţarea Consiliului Internaţional de Vânătoare (C.I.C.) în anul 1931, din iniţiativa datată 1928, a reprezentanţilor a patru ţări europene, printre care şi România. Cursul evenimentelor interbelice şi al războiului care a urmat au influenţat, în mică măsură, organizarea vânătorească din ţara noastră.

De abia în anul 1945, după evenimentele de la 23 august 1944, conducerea Uniunii Generale a Vânătorilor din România a fost regândită şi preluată, pentru scurt timp, de un Consiliu tranzitoriu.

A urmat anul 1948, cunoscut ca an al unor profunde transformări politice impuse din exterior, când Uniunea Generală a Vânătorilor din România a fost desfiinţată, în locul acesteia fiind înfiinţată, prin Decretul 211/1948, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România (A.G.V.R.), persoană juridică, de utilitate publică. Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a moştenit astfel, prin lege, membrii, patrimoniul privat, precum şi celelalte drepturi şi obligaţii ale fostei Uniuni Generale a Vânătorilor din România, fiind succesoarea de plin drept a acesteia.

Cinci ani mai târziu, în anul 1953, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a fost transformată, prin H.C.M. nr. 3126/1953, în Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S. din România), prin alipirea la aceasta, a asociaţiilor şi societăţilor private de pescari sportivi. În concordanţă cu împărţirea teritorială din acea perioadă, membri vânători şi pescari sportiv ai A.G.V.P.S. din România erau organizaţi în filiale regionale cu personalitate juridică, la rândul lor împărţite în filiale raionale. Caracterul asociaţiei şi al patrimoniului acesteia a rămas, în continuare, 100% privat. A urmat anul 1968, care, prin noua împărţire administrativ-teritorială a ţării în judeţe, a determinat o nouă reorganizare a A.G.V.P.S. din România, de această dată în asociaţii judeţene (39) şi ale municipiului Bucureşti (6), ale vânătorilor şi pescarilor sportivi. Reorganizarea a avut loc ca urmare a unor dispoziţii administrative, cu respectarea întocmai a prevederilor Decretului nr. 31/1954.

Toate reglementările legale care au urmat cu privire la vânătoare, la pescuitul sportiv şi la portul armelor au nominalizat consecvent şi au instituţionalizat astfel A.G.V.P.S. din România, care a fost clar definită prin prevederile Legii nr. 26/1976, ca “organizaţie obştească, cu personalitate juridică şi cu statut propriu”.

După evenimentele din decembrie 1989, mai multe filiale şi chiar grupe ale unor asociaţii judeţene de vânătoare şi pescuit sportiv s-au desprins din asociaţia mamă şi s-au constituit, cu acordul adunării generale şi în baza prevederilor Legii nr. 21/1924, ca persoane juridice distincte, cu patrimoniu propriu, privat şi indivizibil. Au urmat şi alte constituiri de asociaţii ale vânătorilor, ale pescarilor sportivi şi ale vânătorilor şi pescarilor sportivi, pe principiul liberei asocieri şi în baza prevederilor Legii nr. 21/1924 sau al Ordonanţei nr. 26/2000, dintre care foarte multe s-au afiliat la A.G.V.P.S. din România. Urmare a acestei situaţii, A.G.V.P.S. din România cuprinde în prezent 137 de asociaţii ale vânătorilor şi/sau pescarilor sportivi cu sediile în Bucureşti, în reşedinţele de judeţe şi în multe alte municipii şi localităţi. Majoritatea acestor asociaţii legal constituite, care cuprind peste 96% din numărul total al vânătorilor din ţară şi peste 85% din numărul pescarilor sportivi, şi-au reconfirmat afilierea la A.G.V.P.S. din România.

A.G.V.P.S. din România a fost aşadar recunoscută şi instituţionalizată, în timp, prin lege. Ultima oară, prin prevederile Legii fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996, ocazie cu care i s-au enumerat şi atribuţiile pe care le-a avut şi le are în ceea ce priveşte reprezentarea organizaţiilor vânătoreşti la nivel naţional şi internaţional. De asemenea, A.G.V.P.S. din România a primit, prin prevederile aceleiaşi legi, dreptul de a-şi adapta propriul Statut la prevederile acesteia, fără vreo cenzurare din partea statului, ceea ce a însemnat, fără îndoială, o recunoaştere deschisă a meritelor sale de până atunci. În plus, A.G.V.P.S. din România, a fost recunoscută din nou, prin H.G. nr. 259/22.02.2001, ca fiind de utilitate publică.

În plan internaţional, A.G.V.P.S. din România a rămas, din anul 1931, membră în Consiliul Internaţional al Vânătorii şi al Protecţiei Vânatului (C.I.C.) şi, din anul 1954, membră în Confederaţia Internaţională de Pescuit Sportiv (C.I.P.S.). Din anul 2000, A.G.V.P.S. din România a devenit membră, cu drepturi depline, şi în Federaţia Asociaţiilor de Vânători din Comunitatea Europeană (F.A.C.E.), fiind printre primele, dacă nu chiar prima organizaţie neguvernamentală din România acceptată într-o structură a U.E.

În ceea ce priveşte organele de conducere ale A.G.V.P.S. din România – Congresul şi Consiliul – este de reţinut faptul că acestea sunt compuse exclusiv din membri delegaţi la Congres ai organizaţiilor afiliate, care îndeplinesc anumite condiţii statutare. Preşedintele, preşedintele executiv, vicepreşedinţii şi ceilalţi membri ai acestor organe de conducere sunt eligibili pentru perioade de câte 4 (5) ani. De la nivelul conducerii A.G.V.P.S. din România a fost şi este coordonată, în mod unitar, întreaga activitate de reprezentare a intereselor organizaţiilor afiliate şi, implicit, ale tuturor membrilor acestor organizaţii.

Cu toate acestea, după evenimentele din 1989, mai exact de prin 1998 încoace, A.G.V.P.S. din România – cu sediul în Bucureşti, Calea Moşilor nr. 128 – a fost nevoită să suporte constituirea interesată, cu sprijinul unor reprezentanţi de seamă ai autorităţi publice centrale care răspunde de silvicultură, a unei pseudo A.G.V.P.S. din România, cu sediul în Bacău. Situaţia de ilegalitate evidentă a celei din urmă s-a tranşat târziu, de această dată cu ajutorul instanţelor competente de judecată, reuşindu-se în final dizolvarea şi lichidarea acesteia de două ori succesiv, deoarece, după obţinerea unei hotărâri definitive şi irevocabile pentru dizolvarea şi lichidarea pseudo A.G.V.P.S. – cu sediul la Bacău, acesta a reuşit să se mai constituie odată. Pe lângă cheltuiala inerentă implicată de acţiunea noastră şi de timpul pierdut, situaţia de gravă ilegalitate, acceptată şi încurajată de reprezentanţi autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, a condus la spargerea unităţii de reprezentare a vânătorilor şi pescarilor sportivi din România, dizidenţii beneficiind însă din plin, de acţiunile A.G.V.P.S. din România, susţinute în interesul asociaţiilor afiliate şi ale membrilor acestora.

Ulterior, după anul 2000, s-a mai înfiinţat, în absolută contradicţie cu legea, şi un aşa-zis Sindicat Naţional al Vânătorilor din România, iar de câţiva ani, după anul 2004, şi o Federaţie Naţională a Pescarilor Sportivi din România (F.N.P.S.R.), ambele cu sprijinul unor reprezentanţi ai structurilor autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură. Acestea au reîncercat, în mod repetat, dizolvarea şi lichidarea A.G.V.P.S. din România şi a unor asociaţii afiliate, printre care cele înfiinţate în anul 1968. Toate acţiunile ostile A.G.V.P.S. din România şi asociaţiilor afiliate la aceasta, demarate de aşa-zisul Sindicat Naţional al Vânătorilor şi aşa-zisa Federaţie Naţională a Pescarilor Sportivi, au fost câştigate însă, fără excepţii până acum, de către A.G.V.P.S. din România şi asociaţiile afiliate.

A.G.V.P.S. din România nu a avut cum să evite astfel de acţiuni ostile ei şi asociaţiilor afiliate, generate, acceptate sau susţinute de unii funcţionari publici din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, dar nu numai, deoarece aceştia sunt categoric interesaţi de un alt mod de atribuire în exploatare durabilă a resurselor naturale regenerabile denumite generic vânat şi peşte. Atâta timp cât A.G.V.P.S. din România va apăra eficient interesele asociaţiilor afiliate şi ale membrilor acestora, se va situa pe o poziţie contrară intereselor unor reprezentanţi ai autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, ale prietenilor din umbră ai acestora, care doresc un alt mod de atribuire, clientelar, a gestiunii fondurilor cinegetice şi bazinelor piscicole naturale din România.

Din cauza acestor contradicţii de interese, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură a încercat şi a reuşit să elimine sintagma “A.G.V.P.S. din România” din legile actuale privind pescuitul, în anul 2001, şi vânătoarea, în anul 2006. A fost eliminată sintagma şi din Legea armelor si muniţiilor în anul 2003. S-a încercat să se lase, astfel, fără legitimitate A.G.V.P.S. din România, care a fost înfiinţată prin lege şi trebuia, conform prevederilor Ordonanţei nr. 26/2000, să-şi desfăşoare activitatea sub autoritatea legilor prin care s-a înfiinţat (sau prin care a fost instituţionalizată). Numai că toate aceste legi au fost, rând pe rând, abrogate. Pentru a evita situaţia de discutabilă legitimitate a A.G.V.P.S. din România, în care era împinsă din iniţiativa unor reprezentanţi ai autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, conducerea acesteia a încercat şi a reuşit, la nivelul instanţelor judecătoreşti competente, în baza prevederilor Ordonanţei nr. 26/2000, să înscrie definitiv şi irevocabil, A.G.V.P.S. din România în Registrele speciale al Asociaţiilor şi Fundaţiilor.

Soluţia dată de judecători este atipică, fiindcă Ordonanţa nr. 26/2000 nu a prevăzut decât cazul asociaţiilor şi fundaţiilor înfiinţate prin lege şi cazul celor constituite în baza Legii nr. 21/1924 sau a acestei ordonanţe. Nu a prevăzut şi cazul asociaţiilor şi fundaţiilor înfiinţate prin legi care ulterior s-au abrogat, cum a fost cazul A.G.V.P.S. din România.

În concluzie, A.G.V.P.S. din România este acum persoana juridică de drept privat şi de utilitate publică, apolitică, cu patrimoniu propriu, distinct şi indivizibil. Este înscrisă, definitiv şi irevocabil, în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor de pe lângă Judecătoria sectorului II, sub nr. 4/2000, şi în Registrul Naţional al Asociaţiilor şi Fundaţiilor, sub nr. 1561/A/2000.

Apreciem că, urmare a acestei recunoaşteri din partea instanţelor competente de judecată, A.G.V.P.S. din România şi-a clarificat definitiv şi irevocabil poziţia, de partener competent de dialog la nivel naţional, cu autorităţile publice centrale al statului şi la nivel internaţional, cu instituţiile similare sau internaţionale în materie. Prin trecutul său şi obiectivele urmărite, A.G.V.P.S. din România oferă, în continuare, o garanţie certă a interesului consecvent pe care-l are pentru protecţia şi conservarea fondurilor cinegetice şi piscicole naţionale, pentru bunul mers al activităţilor de vânătoare şi de pescuit sportiv din România şi pentru apărarea intereselor legitime ale vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră.

Citat din Neculai Selaru

X
Add to cart